Din seria “ca nuca-n perete”!

Se intampla in vara 2007, eram la Verona, eu proaspata viitoare mamica, insarcinata in 2-3 luni. Ne-am intalnit acolo cu niste dragi prieteni, moment in care am avut ocazia sa o cunosc si pe iubita unuia dintre ei.

Femeie sociabila…precum incerc sa par… am inceput o adevarata povestioara despre cel mai "hot" subiect la acea vreme : viitorul bebe…si ii povestesc femeii cu lux de amanunte, cum m-am trezit intr-o zi hotarita sa-mi pun toata cariera si viata sociala in cui pentru a procrea; la fel i-am povestit si cum in mai putin de o luna de la minunata decizie luata… era "mission accomplished"…bebelul era pe drum( da stiu nici mie nu mi-a venit mult timp sa cred , cum, Doamne iarta-ma , am reusit atat de repede…citisem ca de regula se tot incearca macar cateva luni…in fine..)…si continui eu asa cu lux de amanunte, foarte entuziasmata,  vreo 30 min…dupa care o las si pe ea sa-mi spuna  "ce are pe suflet":

- Noi incercam de vreo 8 ani sa avem bebe…dar nimic…..

Femeile si cariera….de mamica!?!?

Inainte sa devin si eu mamica, nu mi-am permis nici macar o data sa vorbesc de mamici , nici ca si critica, nici ca si admiratie …in nici un fel… mi se parea ca as fi vorbit de lucruri matematice cand eu am studiat toata viata engleza si franceza!

Acum sunt si eu in "randul lor" si nu ma mai jenez sa spun tot ce am pe suflet la capitolul Definitia unei mamici si perceptia asupra vietii!

Spre exemplu, o colega  imi spunea cu putin timp in urma ca s-a decis sa renunte la job si sa se dedice cresterii fetei , acum in varsta de 6 luni…era toata un zambet, foarte multumita si incantat de decizia luata…in momentul acela mi-am adus aminte de femeia super profi, pro-cariera pe care o stiam iar o parte din mine incerca sa zambeasca inapoi pe cand cealalta parte vroia s-o intrebe: WTF is wrong with you???

Inteleg nevoia de a petrece timp cu bebelusul, de a avea grija de el…..este o afectiune pe care o ai si fata de un catelus iar daca o amplificam la nivel de bebe, well , concluzia este evidenta… si cand te indragostesti/gasesti iubirea vietii or something simti aceeasi nevoie de a petrece timp impreuna, afectiune, s.a.m.d, dar asta nu inseamna ca iti lasi cariera ca sa stai cu el!!!  Bine…mai sunt specimene care isi lasa cariera cand se marita dar aici vorbeam de Femei.

Tot universul tau plin de culori (job, viata sociala, familie, etc) devine… monocolor!?!

Sa vedem exact ce se intampla: deadline-ul unui proiect devine deadline de facut piureul bebelului in timp pentru ora de masa, meeting-urile sunt inlocuite cu orele de joaca ale bebelului, team-buildingurile cu iesirile in parc, subiectele gen "Criza financiara" cu subiecte gen "Azi nu a papat fructe!" si tot asa….wow!

Este inutil sa vorbesc de plafonarea intelectuala iminenta, insa am  o intrebare: Cand va pleca odrasla de acasa, la facultate, liceu ce faceti? Iesiti la pensie dupa o cariera extraordinara de mamica?!?(I know…i can be a bitch sometime…sau adevarul doare!)

Cand va mai bubuie mintea cu astfel de decizii, macar ganditi-va ca la origine suntem animale, prin definitie curioase si atrase de nou si apoi  la barbatul de langa voi, care si el este un animal la origine si acel animal incepe sa vada aceeasi mamica "de cariera", cu aceleasi haine, aceleasi subiecte, aceleasi , aceleasi… nimic nou.

Concluzia: copilul este o parte frumoasa, delicata a vietii unei femei dar nu viata in sine…